Așa a început lungul chin al îngurgitării; orice îmi dădeau de mâncare, mă înfrângea după o înghițitură, singura chestie cât de cât suportabilă erau niște prune acre pe care mi le aducea mama, nu ştiu de unde le lua. Balerina îmi zicea că‑mi trebuie neapărat proteine și‑a încercat cu niște shake‑uri cu gust îngrozitor, pe deasupra, mai erau și foarte dulci, iar corpul meu părea să con- sidere deodată că dulcele e dușmanul. Balerina mi‑a retezat‑o că n‑aveam timp de fiţe „healthy“, important deocamdată era să bag super‑calorii, să mă pun pe picioare. A încercat cu un shake sărat, adică nu sărat, ne‑dulce, și nici așa n‑am putut.
Atunci a intrat Dr. Simon în salon, nici nu mai știam dacă e pe bune sau doar în vis, sau de când nu ne văzuserăm. Arăta pur și simplu impecabil și‑am vrut să mă fac mică, mică sub pelicula mea permanentă de transpirație rece, știam că eu arăt că moartea‑n vacanță la un nivel la care nu mă văzuse niciodată, și‑abia atunci mi s‑a părut că ratasem, într‑adevăr, omisiune foarte importantă. Dar ea s‑a așezat lângă mine și mi‑a zâmbit, mi‑a spus că trebuie să mănânc, am vrut să‑i zic Dr. Simon, vă rog eu mult, fără body. cognition sau rodii, dar circumstanțele erau puțin altele decât cele de la începutul relației noastre bazate pe sex (în sensul de gen).
A continuat ea, ok, atunci trebuie să‑ți facem o transfuzie, ca să poți duce tratamentul. Am aplecat privirea, i‑am zis you promissed și mi‑a răspuns, calm, te rog, măcar pentru cât de greu am găsit acest tratament. Mi‑a explicat cum inițial crezuseră că era metastazat la plămâni cancerul, ca la Jeanne, dar pe PET scan nu se vedea absolut nimic la plămâni, în schimb s‑a văzut pe artera iliacă, unde nici dracu’ n‑ar fi căutat, ceva ca o mandarină; la biopsie a ieșit că e carcinom cu urme de P16 și P18 și cu multe, foarte multe alte milioane de celule, toate diferite între ele. Au comparat carcinomul cu cilindrul pe care îl găsiseră pe gresia bicoloră de la mine din baie, transportat de oamenii de pe salvare într‑o pungă de plastic, crezând că făcusem un avort spontan. Și‑atunci Dr. Simon s‑a uitat în pământ și‑am văzut cum o spală şi pe ea pe spate cu duşul fierbinte, o freacă încetișor, ea sânge- rează, am văzut cum iese cu greu din casă și se plimbă prin par- curi ore în șir, ținându‑se de cel mai plat abdomen din lume și tristețea, tristețea aia imensă când vede femei însărcinate, parcă toate femeile de pe Pământ erau însărcinate.
A ridicat capul și‑a continuat, nu semăna deloc biopsia cu cilindrul, care, de altfel, nu ştim ce e.
Dar mă operase cel mai bun chirurg, Papadopulous.
Hahahaaaaaaa, you cannot invent this shit am vrut să zic, dar m‑am abţinut.
Papadopulous îmi scosese cât putuse din mandarina carci- nom, cca. două sfinte treimi, nu putuse mai mult, deşi știa că nu e frumos să lași în farfurie, dar nu era cazul să se apropie mai tare de o arteră iliacă și nici de uretră, pe care carcinomul oricum o blocase, apropo, vezi că ai un memokath la rinichi, un ce?, haha, poate mă va ajuta să memorez, dar nici asta n‑am zis cu voce tare, e un fel de stent, mi‑a explicat Dr. Simon.
Au trimis din bucata extirpată de Papadopulous la mai multe clinici de specialitate și nimeni nu știa ce e, așa că, într‑un final, au tăiat feliuțe foarte subiţiri, milimetrice, și au aplicat pe ele tot ce le‑a trecut prin cap, până una dintre feliuțe s‑a micşorat.
Am început să râd în hohote, pe bune, voi, ăștia cu cutiuțele dar, deși n‑am zis‑o cu voce tare, Dr. Simon a tăcut, iar când am reușit în sfârşit să vorbesc și în realitate, i‑am repetat doar you promissed, și atunci s‑a dus toată camaraderia feminină, s‑a uitat la mine atât de fix, rece, tăios, cum n‑o mai făcuse niciodată, și mi‑a zis știi foarte bine că asta este cu totul altceva, n‑ai decât să te alinţi cât vrei, toată lumea îți vrea doar binele, dar n‑am cum să te oblig. Dacă nu accepți tratamentul, e vorba de zile, maxi- mum săptămâni. Am întrebat de cât e vorba dacă îl accept. S‑a ridicat și‑a ieșit din salon.
Așa că am strâns din dinți și‑am înșfăcat o pungă din sângele altcuiva, după care m‑am simțit only lover left alive, mi‑au făcut prima tură de tratament, adică balerina a adus un vin cu totul di- ferit la cină, nici alb, nici roșu – nici paracetamol cu glucoză, nici sângele altcuiva – o pungă de perfuzie care nu arăta ca celelalte, nu era transparentă, ci din folie metalică. „Shall I warm you?“ m‑a întrebat balerina și m‑am gândit ce bine ar fi fost dacă m‑ar fi în- trebat asta toți stăpânii speculelor, inclusiv Mariza, dar balerina mea părea cea mai în măsură să încălzească orice, numai că ea mi‑a băgat mâna într‑o găleată din plastic galben cu apă fierbinte, de‑am crezut că‑mi cade pielea și, brusc, toate venele s‑au arătat. Mi‑a zis că învățase șmecheria de la o colegă, la urgențe, și‑a înfipt acul hulpav într‑una dintre liniile mele mov și grăsuţe; atunci am văzut‑o ca pe generăleasa armatei de ace care era, deși se ascundea sub o rochiţă de balerină, plecase la război, sângele a țâșnit de pomană și‑a început să picure în găleata galbenă, până s‑a făcut portocalie şi‑i pierise balerinei‑general absolut tot sângele de pe fața frumoasă; i‑a revenit doar când a reușit să mă lege la mufa pungii metalice; un lichid rece ca gheața mi‑a luat‑o nebun prin corp, de parcă un pompier stropea cine știe ce incendiu din plămâni cu un potop.
M‑am trezit în beznă de la o durere absurdă de picioare, în- cepând cu oasele de la genunchi și până în mijlocul tălpii, încât durerile din copilărie îmi păreau acum gâdilături. Am văzut că trece pe lângă patul meu o asistentă și‑am strigat‑o, dar s‑a dus mai departe. Am revăzut‑o după vreo juma’ de oră și‑am ţipat, tot nimic, așa că am început să‑mi agit mâinile în aer și abia atunci s‑a apropiat, mi‑a zis să nu‑i vorbesc din vârful buzelor, că e surdă și e întuneric în salon, i‑am explicat că mă doare în- grozitor și‑a zis să stau cât pot de liniștită, că o să mă ajute.
S‑a întors și mi‑a injectat ceva în perfuzie, s‑a așezat lângă mine pe marginea patului și mi‑a explicat că, din cauza inunda- țiilor, majoritatea personalului nu reușise să ajungă la spital, de‑asta apelaseră la ea, era rezervă, de obicei. Din cauza penei de curent, se trecuse pe generator, de‑asta era beznă, curentul mer- gea doar la lucrurile esențiale. După ce s‑a terminat perfuzia îmbunătăţită, ca să nu zic spiked, mi‑a scos acul și, pentru prima dată de nici nu mai țineam minte când, am simțit nu doar că nu mai aveam niciun corp străin în corpul din mine, ci nicio durere, niciun disconfort, niciun artificiu, și m‑am ridicat încet deasupra patului. Pluteam în apa aia de unde se trag visele când facem homeostază „şi în sfârşit picioroangele se articulau şi începeai să mergi pe ele prin lume, pe foame şi pe frică“, am mers sute de mii de kilometri, prin toată lumea am mers, prin toate becule- ţele reţelei de metrou, până a trecut potopul și s‑a aprins lumina în salon și balerina mi‑a adus o farfurie cu două ouă fierte și o roșie coaptă care se împrăştiase peste ele.
A zis te rog eu mult să mănânci, iar eu m‑am bucurat atât de mult să o revăd, că am mâncat absolut tot, am lins farfuria, ea zâmbea de acoperise cu totul neoanele din salon, și abia atunci am simțit iubirea, toată iubirea aia, atât de multă, că nu ştiam unde s‑o mai pun, ca învăţătoarele florile din prima zi de şcoală, pâlcuri‑pâlcuri, valuri‑valuri, ca un tsunami. Nu doar balerina, și mama, și Dr. Simon, fiecare OM voia să mă fac bine. După ce am terminat de mâncat, parcă dădusem cel mai tare concert, numai n‑au aplaudat, radia pur și simplu toată armata aia de oameni în verde care avea grijă de mine. Până și tipa cu părul scurt care ur- lase la mine din cauză că pe mama ei n‑o lăsau înăuntru era acum foarte prietenoasă, mi‑a spus că are o nepoată cam de vârsta mea, tocmai terminase facultatea, și urma să vină la ea în vizită. I‑am zis că atunci e mult mai mică decât mine, și m‑a întrebat câți ani am, a făcut o pauză lungă înainte să adauge că nu‑i arăt. Atunci am rugat‑o pe balerină să mă ajute să fac duş; a făcut o piruetă de bucurie, mi‑a scos cateterul și mi‑a adus un cadru dintr‑alea care au bătrânii care nu mai pot să meargă singuri.
Când am încercat să fiu pe picioarele mele, le‑am simțit ca pe niște picioroange, mi‑a luat juma’ de viață să le trag după mine până la baie. Balerina stătea cu un pas în spate și mă spri- jinea ușor. Am rugat‑o să mă lase singură înăuntru și‑a fost de acord, dar cu ușa întredeschisă, asta după ce i‑am promis că nu mă desprind de tot de cadru în niciun moment al acţiunii.
M‑am pus în față chiuvetei și m‑am apropiat încet de oglindă. Eram tot eu, dar cu douăzeci de ani în urmă. Mi‑am văzut clavi- culele ieșind prin cămașa de spital, nu mai rămăsese nimic din mine. De sub mâneca scurtă se vedea un braț atât de subțire, cum nici nu țineam minte să‑l fi avut vreodată, poate copil. Am în- cercat să ridic cealaltă mână de pe cadru, ca să mi‑l pipăi, și m‑am rostogolit pe podea. Balerina a intrat val‑vârtej, m‑a ajutat să mă ridic, să mă spăl, între timp a venit o altă asistentă cu un scaun cu rotile, m‑au dus în pat și m‑au învelit. Au făcut totul ca la un meci de dublu, o echipă perfectă, care funcționa la milimetru.
A început urcatul muntelui, cu fiecare pas, o bucată de stâncă se fărâma și toţi oamenii din armata verde, care constituiau acest munte, rămâneau mai subţiri, mai ciobiţi. Trăiam acum pe cre- dit de la ei, trăisem pe credit de la atâţia oameni, de atâţia ani, că nu mai știam cum e să nu.
A doua tură de lichid din punga metalică a intrat ușor, pentru că în mâna cealaltă îmi intra concomitent o licoare magică, ce făcea ca oasele să nu mai doară. Când s‑au terminat licorile, m‑am ridicat iar deasupra patului și‑am plutit, mi‑am simțit capul fără greutate și‑am adormit.
De colo‑încolo, lucrurile au mers ca jocul echipei de dublu, punct cu punct. Realizările erau de tipul am mai mâncat un prânz, am mai urcat o treaptă. Făceam în fiecare zi exerciții de mers cu un kinetoterapeut care îmi promisese că mă întorc acasă atunci când reușesc să urc singură două etaje, fără niciun fel de ajutor și fără să mă țin de balustradă. Niciun antrenament nu mi se păruse vreodată atât de greu.
