Mi-ați spus că sunt o cățea sentimentală, vă mușc până la lapte.
Xx
Mă nasc noaptea, am șapte ani. M-ar lua în brațe, îmi spune, însă are mâinile ocupate. De sus luminează o lampă albastră, legată de un copac cu un cablu. Se leagănă. Las capul pe spate și o văd mai bine: e rotundă, ca o pâine netăiată. Trecem prin Porți ca printr-o burtă de piatră. Așa e la oraș, mă gândesc. Tot într-o vale, mereu la vale, drumul. Gheața ne cuprinde tălpile, strada se scurtează. Îmi întinde buzunarul ei ca să nu lunec. Și să mă uit în jur, să văd și eu frumusețe! Lumina aceea cernută. Cerul acela cu stelele fugite. Blocuri, blocuri, blocuri. Niciunul mai înalt de patru. Niciunul mai lat de patru. Buzunarul ei are blană, unghia ia foc. În geamuri, oameni mici se văd trăind frumos. Mii de pătrate cu mijloc de pară. Unii lângă alții, unii peste alții. Cei de jos îi țin pe umeri și pe ceilalți. Sunt puternici cei de jos. Un câine – albastru – se ia după noi cu urmele lui mici. La oraș totul e patru și albastru, mă gândesc. Și să nu rămân în urmă, să nu rămân în urmă niciodată. Lângă un gard ne oprim. Закрой глаза и забудь всё. Nu înțeleg nimic, uit totul într-o secundă.
Închide ochii și uită totul. (rus.)
xx
Nicio altă dimineață nu a fost ca aceea, prima, când m-am trezit în patul ei. Dormisem exact pe mijloc, ca o umplutură. Cinci fete ar fi încăput lângă mine dacă ne-am fi culcat toate de-a curmezișul. Așa trăiesc bomboanele, m-am gândit. Învelite în straturi foșnitoare până când le mănâncă vreo gură. La internat aveam doar o pătură. A mea mirosea a șoareci, dar se putea și mai rău. În jurul meu lumina țâșnea din lucruri cum nu mai văzusem. Chiar și din scaune, chiar și din pereți. La geam – o lume nouă. Un ram cu boabe ca mărgelele. Un animal fermecat. Pe cer, amestecate, vârfuri de copaci și păsări. O voce a pornit spre mine. Ты проснулась? M-a deschis ca o cheie, și-a găsit loc între coaste, pe stânga. M-am ridicat din pat având mamă. Ce mirare să nu mai fiu orfană, ce frică să ajung din nou într-o secundă! Ласточка, m-a numit și așa a început să mă cheme.
Am mâncat în trei rânduri și s-a făcut amiază. Ceaiul ei avea miros, pâinea – unt, untul – miere. De la prea mult, a început să mă doară în stânga. Gazul ardea ca un nufăr albastru. La radio se auzea frumos любовь, любовь, любовь. Tamara Pavlovna asculta, zâmbind subțire, camera se umplea de cald. Mi-a arătat casa și s-a făcut seară. Ziua aceea o port cu mine în toate țările, în toate stările. Nu i-am găsit pereche nici în bani, nici în dragoste. Nimeni nu m-a vrut mai mult. Nici chiar voi.
Te-ai trezit? (rus.) Rândunică. (rus.) Iubirea, iubirea, iubirea. (rus.)
xx
Nu că ar fi fost o profesie – primitul sticlelor –, dar nici nimic nu era. În capul Tamarei Pavlovna creștea o scară pe care oamenii urcau după merit. Pe scara aceea, noi ne aflam sub poștași, însă deasupra vânzătorilor de cvas. Scrisorile puteau fi și documente, pe când cvasul, odată băut, nu-ți mai aducea bani în vecie. Iată, să zicem, o sticlă. O sticlă, chiar și goală, chiar și pișată, chiar și străină, te putea îmbogăți. Asta dacă nu erai putoare sau bețiv, iar noi nu eram. Noi știam să adunăm și adunam. Cu mâinile înțepenite de frig, cu stomacurile întoarse de greață, noi adunam. Banii câștigați pe loc gol. Averea din nimic. Pentru ei și-a transformat ea viața într-o umblătură continuă. Pentru bani m-a crescut și pe mine. Nu din inimă albastră, cum am crezut în primele luni: pentru și mai mulți bani.
Îmbătrânea și îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia, așa cum vor la un moment dat toți părinții și stăpânii de animale, recunoștință. Și i-am dat-o, i-o dau. Recunoștință din partea mea are din plin. Oricare i-a fost interesul din mintea ei hapsână, anume ea mi-a fost mamă. Dar cu ce preț? La ce bun să ridici un orb pe un vârf de munte? De ce să acoperi cu trandafiri proaspeți un hoit? Cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât voiam mai puține. Inimă avea, nu zic nu, doar că din altfel de carne ca a mea. Inima ei voia aur, a mea, stele. Ar plânge, mă întreb, dacă ar auzi ce spun acum? Ar plânge, știu. Nerecunoștința taie adânc. Nemernica asta mică, bastarda asta urâtă, doare cel mai tare. Nici să o ierți, nici să o pedepsești – o proastă.
xx
De la internat nu mă luase, ci mă cumpărase. Asta am aflat mai târziu, deși nu destul de târziu ca să nu mă chinuie niște ani. Nu am întrebat-o niciodată cât i-a plătit directoarei și acum regret. Mi-ar fi plăcut să transform suma aceea în sticle și să știu și eu cât a costat viața mea. Aș fi cumpărat mai apoi acele sticle, v-aș fi găsit și vi le-aș fi răsturnat pe toate în cap. Să vă sparg și eu cum m-ați spart voi pe mine. Mă simt vinovată că o vorbesc de rău pe Tamara Pavlovna. Și pentru asta tot pe voi vă urăsc. Uneori mă gândesc că, dacă o să vă urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea va face un cerc complet și va ajunge la dragoste. De centimetrul acesta mă tem cel mai tare, din cauza lui amân totul.
xx
După ce înșiram rufele, mă așezam la colțul blocului ca să le păzesc. Vara ni le păzea Șurocika de la balcon. Iarna însă nu putea, pentru că era prea frig. Îmi venea greu să cred că cineva s-ar fi încumetat să fure boarfe înghețate și apoi să alerge cu ele pe străzi, dar nu m-am opus niciodată. Abia așteptam să am o zi doar pentru mine, fără a scormoni prin gunoaie. Strigam de câteva ori „pâs-pâs-pâs” și, în câteva secunde, Morkovka venea șnur la mine și mi se cățăra în poală. Ierni ca acelea nu mai sunt. Pisici ca aceea nu se mai fată. Dihania mea fermecată!
Spre seară le adunam. Scoteam din casă coșul cel mare și îmi înfășuram în jurul gâtului ața pentru cârlige. Aveam de făcut mai multe drumuri. Ceea ce în dulap ocupa o poliță, afară se întindea pe trei metri. Primele trebuiau aduse perdelele. Le târam subsuoară ca pe niște uși, având grijă să nu le lovesc de vreo mașină parcată sau vreun stâlp. Dacă așa ceva se întâmpla, Tamara Pavlovna spăla acel lucru din nou, înjurându-mă lung. Finețurile, la fel, se aduceau cu mare chin, pentru că aveau horboțele care se puteau frânge la ger. Așa am stricat acoperământul pentru televizor și n-am mai avut nume în iarna aceea. Din tot ce exista în casă, cel mai mult îmi plăcea fața de masă din salon. Era rotundă, dintr-o mătase galben-aurie și avea franjuri moi care se terminau în noduri. I-o adusese Mihail de ziua ei, iar asta o făcea și mai prețioasă. Îmi plăcea la nebunie fața aceea de masă! Atunci când îngheța, franjurile i se întindeau drept și, pentru câteva ore, devenea soare. Cu ea în brațe despicam orice iarnă.
xx
Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrânețe, voi rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele – pe care acum le țin în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate – se vor năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alături la sfârșit. Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești este justificată. Că golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara – la spital. Cine se mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul?
xx
După câte amintiri devine omul alcoolic, după câte trădări se înnegrește inima unui copil? Nu trebuia să mă fac doctor, nu trebuia. Pe unii oameni meseria îi înveninează, iar după Tamara mea ar fi fost corect să nu mă apropii de copiii altora. Îi privesc când se nasc – moi și neputincioși – și mă gândesc că măcar ei vor fericiți. Cu mame, iată, cu tați. Cu bani. Apoi îi văd cum își înfig maxilarele în cele care i-au născut și trag din ele ca niște câini tineri. Ce este durerea altui om pe lângă propria foame? Cruzimea. Cruzimea este deja acolo, în ei, fremătând ca o floare roșie. Crește cruzimea într-un om mai repede decât unghiile, decât părul, decât dinții. Femeia aceea care a născut un băiat mort – m-am dus totuși la ea – mi-a spus că, oricum, se consideră mamă. Că moartea nu a făcut decât să o treacă peste niște etape. Toți ajungem acolo – și viii, și morții, și ceilalți între. M-au încolțit cuvintele ei și stau cu capul plin de ele. Le tot gândesc, le întorc, le vreau adevăr și pentru mine. Și ceilalți între. Moartea! Moartea, oricum, face ce vrea ea. Dar ce se întâmplă când viața te trece peste niște etape? Când vezi că mai ai carne și putere, iar ea, viața, te trimite la sfârșitul cozii și te privește ca pe un aproape mort. Eu sunt între, Tamara e între. Toată viața mea a fost între. Măcar cu două etape înapoi aș vrea. Măcar fără această mare amăgire care s-a vrut dragoste.
xx
Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate.
