Excerpt
Așa a început lungul chin al îngurgitării; orice îmi dădeau de mâncare, mă înfrângea după o înghițitură, singura chestie cât de cât suportabilă erau niște prune acre pe care mi le aducea mama, nu ştiu de unde le lua. Balerina îmi zicea că‑mi trebuie neapărat proteine și‑a încercat cu niște shake‑uri cu gust îngrozitor, pe deasupra, mai erau și foarte dulci, iar corpul meu părea să con- sidere deodată că dulcele e dușmanul. Balerina mi‑a retezat‑o că n‑aveam timp de fiţe „healthy“, important deocamdată era să bag super‑calorii, să mă pun pe picioare. A încercat cu un shake sărat, adică nu sărat, ne‑dulce, și nici așa n‑am putut.
Atunci a intrat Dr. Simon în salon, nici nu mai știam dacă e pe bune sau doar în vis, sau de când nu ne văzuserăm. Arăta pur și simplu impecabil și‑am vrut să mă fac mică, mică sub pelicula mea permanentă de transpirație rece, știam că eu arăt că moartea‑n vacanță la un nivel la care nu mă văzuse niciodată, și‑abia atunci mi s‑a părut că ratasem, într‑adevăr, omisiune foarte importantă. Dar ea s‑a așezat lângă mine și mi‑a zâmbit, mi‑a spus că trebuie să mănânc, am vrut să‑i zic Dr. Simon, vă rog eu mult, fără body. cognition sau rodii, dar circumstanțele erau puțin altele decât cele de la începutul relației noastre bazate pe sex (în sensul de gen).
A continuat ea, ok, atunci trebuie să‑ți facem o transfuzie, ca să poți duce tratamentul. Am aplecat privirea, i‑am zis you promissed și mi‑a răspuns, calm, te rog, măcar pentru cât de greu am găsit acest tratament. Mi‑a explicat cum inițial crezuseră că era metastazat la plămâni cancerul, ca la Jeanne, dar pe PET scan nu se vedea absolut nimic la plămâni, în schimb s‑a văzut pe artera iliacă, unde nici dracu’ n‑ar fi căutat, ceva ca o mandarină; la biopsie a ieșit că e carcinom cu urme de P16 și P18 și cu multe, foarte multe alte milioane de celule, toate diferite între ele. Au comparat carcinomul cu cilindrul pe care îl găsiseră pe gresia bicoloră de la mine din baie, transportat de oamenii de pe salvare într‑o pungă de plastic, crezând că făcusem un avort spontan. Și‑atunci Dr. Simon s‑a uitat în pământ și‑am văzut cum o spală şi pe ea pe spate cu duşul fierbinte, o freacă încetișor, ea sânge- rează, am văzut cum iese cu greu din casă și se plimbă prin par- curi ore în șir, ținându‑se de cel mai plat abdomen din lume și tristețea, tristețea aia imensă când vede femei însărcinate, parcă toate femeile de pe Pământ erau însărcinate.
A ridicat capul și‑a continuat, nu semăna deloc biopsia cu cilindrul, care, de altfel, nu ştim ce e.
Dar mă operase cel mai bun chirurg, Papadopulous.
Hahahaaaaaaa, you cannot invent this shit am vrut să zic, dar m‑am abţinut.
Papadopulous îmi scosese cât putuse din mandarina carci- nom, cca. două sfinte treimi, nu putuse mai mult, deşi știa că nu e frumos să lași în farfurie, dar nu era cazul să se apropie mai tare de o arteră iliacă și nici de uretră, pe care carcinomul oricum o blocase, apropo, vezi că ai un memokath la rinichi, un ce?, haha, poate mă va ajuta să memorez, dar nici asta n‑am zis cu voce tare, e un fel de stent, mi‑a explicat Dr. Simon.
Au trimis din bucata extirpată de Papadopulous la mai multe clinici de specialitate și nimeni nu știa ce e, așa că, într‑un final, au tăiat feliuțe foarte subiţiri, milimetrice, și au aplicat pe ele tot ce le‑a trecut prin cap, până una dintre feliuțe s‑a micşorat.
Am început să râd în hohote, pe bune, voi, ăștia cu cutiuțele dar, deși n‑am zis‑o cu voce tare, Dr. Simon a tăcut, iar când am reușit în sfârşit să vorbesc și în realitate, i‑am repetat doar you promissed, și atunci s‑a dus toată camaraderia feminină, s‑a uitat la mine atât de fix, rece, tăios, cum n‑o mai făcuse niciodată, și mi‑a zis știi foarte bine că asta este cu totul altceva, n‑ai decât să te alinţi cât vrei, toată lumea îți vrea doar binele, dar n‑am cum să te oblig. Dacă nu accepți tratamentul, e vorba de zile, maxi- mum săptămâni. Am întrebat de cât e vorba dacă îl accept. S‑a ridicat și‑a ieșit din salon.
Așa că am strâns din dinți și‑am înșfăcat o pungă din sângele altcuiva, după care m‑am simțit only lover left alive, mi‑au făcut prima tură de tratament, adică balerina a adus un vin cu totul di- ferit la cină, nici alb, nici roșu – nici paracetamol cu glucoză, nici sângele altcuiva – o pungă de perfuzie care nu arăta ca celelalte, nu era transparentă, ci din folie metalică. „Shall I warm you?“ m‑a întrebat balerina și m‑am gândit ce bine ar fi fost dacă m‑ar fi în- trebat asta toți stăpânii speculelor, inclusiv Mariza, dar balerina mea părea cea mai în măsură să încălzească orice, numai că ea mi‑a băgat mâna într‑o găleată din plastic galben cu apă fierbinte, de‑am crezut că‑mi cade pielea și, brusc, toate venele s‑au arătat. Mi‑a zis că învățase șmecheria de la o colegă, la urgențe, și‑a înfipt acul hulpav într‑una dintre liniile mele mov și grăsuţe; atunci am văzut‑o ca pe generăleasa armatei de ace care era, deși se ascundea sub o rochiţă de balerină, plecase la război, sângele a țâșnit de pomană și‑a început să picure în găleata galbenă, până s‑a făcut portocalie şi‑i pierise balerinei‑general absolut tot sângele de pe fața frumoasă; i‑a revenit doar când a reușit să mă lege la mufa pungii metalice; un lichid rece ca gheața mi‑a luat‑o nebun prin corp, de parcă un pompier stropea cine știe ce incendiu din plămâni cu un potop.
M‑am trezit în beznă de la o durere absurdă de picioare, în- cepând cu oasele de la genunchi și până în mijlocul tălpii, încât durerile din copilărie îmi păreau acum gâdilături. Am văzut că trece pe lângă patul meu o asistentă și‑am strigat‑o, dar s‑a dus mai departe. Am revăzut‑o după vreo juma’ de oră și‑am ţipat, tot nimic, așa că am început să‑mi agit mâinile în aer și abia atunci s‑a apropiat, mi‑a zis să nu‑i vorbesc din vârful buzelor, că e surdă și e întuneric în salon, i‑am explicat că mă doare în- grozitor și‑a zis să stau cât pot de liniștită, că o să mă ajute.
S‑a întors și mi‑a injectat ceva în perfuzie, s‑a așezat lângă mine pe marginea patului și mi‑a explicat că, din cauza inunda- țiilor, majoritatea personalului nu reușise să ajungă la spital, de‑asta apelaseră la ea, era rezervă, de obicei. Din cauza penei de curent, se trecuse pe generator, de‑asta era beznă, curentul mer- gea doar la lucrurile esențiale. După ce s‑a terminat perfuzia îmbunătăţită, ca să nu zic spiked, mi‑a scos acul și, pentru prima dată de nici nu mai țineam minte când, am simțit nu doar că nu mai aveam niciun corp străin în corpul din mine, ci nicio durere, niciun disconfort, niciun artificiu, și m‑am ridicat încet deasupra patului. Pluteam în apa aia de unde se trag visele când facem homeostază „şi în sfârşit picioroangele se articulau şi începeai să mergi pe ele prin lume, pe foame şi pe frică“, am mers sute de mii de kilometri, prin toată lumea am mers, prin toate becule- ţele reţelei de metrou, până a trecut potopul și s‑a aprins lumina în salon și balerina mi‑a adus o farfurie cu două ouă fierte și o roșie coaptă care se împrăştiase peste ele.
A zis te rog eu mult să mănânci, iar eu m‑am bucurat atât de mult să o revăd, că am mâncat absolut tot, am lins farfuria, ea zâmbea de acoperise cu totul neoanele din salon, și abia atunci am simțit iubirea, toată iubirea aia, atât de multă, că nu ştiam unde s‑o mai pun, ca învăţătoarele florile din prima zi de şcoală, pâlcuri‑pâlcuri, valuri‑valuri, ca un tsunami. Nu doar balerina, și mama, și Dr. Simon, fiecare OM voia să mă fac bine. După ce am terminat de mâncat, parcă dădusem cel mai tare concert, numai n‑au aplaudat, radia pur și simplu toată armata aia de oameni în verde care avea grijă de mine. Până și tipa cu părul scurt care ur- lase la mine din cauză că pe mama ei n‑o lăsau înăuntru era acum foarte prietenoasă, mi‑a spus că are o nepoată cam de vârsta mea, tocmai terminase facultatea, și urma să vină la ea în vizită. I‑am zis că atunci e mult mai mică decât mine, și m‑a întrebat câți ani am, a făcut o pauză lungă înainte să adauge că nu‑i arăt. Atunci am rugat‑o pe balerină să mă ajute să fac duş; a făcut o piruetă de bucurie, mi‑a scos cateterul și mi‑a adus un cadru dintr‑alea care au bătrânii care nu mai pot să meargă singuri.
Când am încercat să fiu pe picioarele mele, le‑am simțit ca pe niște picioroange, mi‑a luat juma’ de viață să le trag după mine până la baie. Balerina stătea cu un pas în spate și mă spri- jinea ușor. Am rugat‑o să mă lase singură înăuntru și‑a fost de acord, dar cu ușa întredeschisă, asta după ce i‑am promis că nu mă desprind de tot de cadru în niciun moment al acţiunii.
M‑am pus în față chiuvetei și m‑am apropiat încet de oglindă. Eram tot eu, dar cu douăzeci de ani în urmă. Mi‑am văzut clavi- culele ieșind prin cămașa de spital, nu mai rămăsese nimic din mine. De sub mâneca scurtă se vedea un braț atât de subțire, cum nici nu țineam minte să‑l fi avut vreodată, poate copil. Am în- cercat să ridic cealaltă mână de pe cadru, ca să mi‑l pipăi, și m‑am rostogolit pe podea. Balerina a intrat val‑vârtej, m‑a ajutat să mă ridic, să mă spăl, între timp a venit o altă asistentă cu un scaun cu rotile, m‑au dus în pat și m‑au învelit. Au făcut totul ca la un meci de dublu, o echipă perfectă, care funcționa la milimetru.
A început urcatul muntelui, cu fiecare pas, o bucată de stâncă se fărâma și toţi oamenii din armata verde, care constituiau acest munte, rămâneau mai subţiri, mai ciobiţi. Trăiam acum pe cre- dit de la ei, trăisem pe credit de la atâţia oameni, de atâţia ani, că nu mai știam cum e să nu.
A doua tură de lichid din punga metalică a intrat ușor, pentru că în mâna cealaltă îmi intra concomitent o licoare magică, ce făcea ca oasele să nu mai doară. Când s‑au terminat licorile, m‑am ridicat iar deasupra patului și‑am plutit, mi‑am simțit capul fără greutate și‑am adormit.
De colo‑încolo, lucrurile au mers ca jocul echipei de dublu, punct cu punct. Realizările erau de tipul am mai mâncat un prânz, am mai urcat o treaptă. Făceam în fiecare zi exerciții de mers cu un kinetoterapeut care îmi promisese că mă întorc acasă atunci când reușesc să urc singură două etaje, fără niciun fel de ajutor și fără să mă țin de balustradă. Niciun antrenament nu mi se păruse vreodată atât de greu.
Excerpt - Translation
Translated from Romanian by Monica Cure
That’s how the long travail of ingurgitation began; whatever they gave me to eat would defeat me after a single bite, the only thing more or less bearable were some sour plums that my mother would bring, I don’t know where she’d get them. The ballerina kept telling me I absolutely had to have protein and she tried giving me some shakes that tasted foul and, on top of that, were also very sweet, right at the time my body suddenly seemed to think that sweetness was the enemy. The ballerina was short with me, I didn’t have time for “healthy” whims, what mattered right now was taking in tons of calories, to get me back on my feet. I tried a savory shake, not savory actually, just non‑sweet, and I couldn’t get that down either.
Then Dr. Simon came into the room, I didn’t even know if it was for real or only in my dream, or how long it had been since we’d seen each other. She looked simply impeccable and I wanted to shrivel up under my permanent film of cold sweat, I knew I looked like the living dead to a degree which she had never seen me look before, and only then did I feel I had truly failed a very important omission. But she sat down next to me and smiled, she told me I had to eat, I wanted to say Dr. Simon, please please, no body. cognition or pomegranates, but circumstances were a bit different from those at the beginning of our relationship based on sex (in the sense of gender).
She continued, okay, then we have to give you a transfusion, so you can handle the treatment. I lowered my gaze and said you promi-shhh-ed and she answered, please stay calm, at least considering how hard it was for me to find this treatment. She explained that initially they had believed that the lung cancer had metastasized, like in Jeanne’s case, but absolutely nothing showed up in my lungs on the PET scan, instead, visible along the iliac artery, where the devil himself wouldn’t have been lucky enough to find it, was something the size of a tangerine; the results of the biopsy revealed it was a carcinoma with traces of HVP16 and HVP18 and many, many other cells, millions, all of them different from each other. They compared the carcinoma to the cylinder they found on the two-tone tiles in my bathroom, brought over in a plastic bag by the ambulance workers who thought that I had had a spontaneous abortion. And then Dr. Simon lowered her gaze and I saw them wash her back as well under the hot shower, they gently scrub her, she bleeds, I saw her struggle to leave the house, and stroll through parks for hours on end, holding onto the flattest belly in the world, and sadness, that immense sadness when she sees pregnant women, it seems as if every woman on the Planet were pregnant.
She lifted her head and continued, the biopsy doesn’t look anything like the cylinder, which, by the way, we don’t know the origins of.
But the best surgeon, Papadopulous, had operated on me.
Hahahaaaaaaa, you can’t make this shit up I wanted to say, but I restrained myself.
Papadopulous had taken out as much as possible of the tangerine carcinoma, approx. two of the holy three in one and couldn’t remove more, despite knowing it isn’t polite to leave things on your plate, but it wasn’t a good idea to get any closer to the iliac artery or the urethra, which, in any case, the carcinoma had blocked, that reminds me, you have a memokath attached to your kidneys, a what? haha, maybe it will improve my memory, but I didn’t say that out loud either, a kind of stent, Dr. Simon explained.
They sent some of what Papadopulous had cut out to several specialized clinics and no one knew what it was, so, in the end, they sliced it very thin, millimeters thin, and applied everything they could think of to the slices, until one of them shrunk.
I began roaring with laughter, are you kidding, all of you, with your little metal boxes, but, even though I didn’t say it out loud, Dr. Simon remained silent, and when I finally was able to talk in reality too, I only said you promi-shhh-ed again to her, and that put an end to our feminine camaraderie, she gave me a colder, more withering, stare than she ever had before, and said to me you know very well that this is an entirely different matter, you can whine all you want, everyone only wants what’s best for you but I have no way of forcing you. If you won’t agree to the treatment, we’re talking days, at most weeks. I asked how much we were talking if I agreed to it. She got up and left the room.
So I sucked it up and snagged a bag of someone else’s blood, after which I felt very only lover left alive, they gave me the first round of treatment, meaning the ballerina served a completely different wine for dinner, neither white nor red – neither paracetamol and glucose, nor someone else’s blood – an IV bag that looked different from the others, it wasn’t see-through, but made of metallic foil. “Shall I warm you up?“ the ballerina asked me and I thought how nice it would’ve been if all the lords of the specula would’ve asked me that, Mariza included, but my ballerina seemed to be the best person for warming up anything, except that she stuck my hand into a yellow plastic bucket of water so hot that I thought all my skin would fall off and, suddenly, all my veins became visible. She told me she had learned this trick from a co-worker, in the ER, and she stuck the greedy needle into one of my fat, purple lines; that’s when I saw her for the commandress of a needle army that she was, though she had disguised herself in a short ballerina dress, she had gone to war, blood squirted gratuitously and began dripping into the yellow bucket until it became orange and absolutely all the blood drained from the ballerina‑commander’s pretty face; it came back only after she had managed to hook me up to the port of the metallic bag; a liquid as cold as ice ran like crazy through my body, as if a firefighter were extinguishing who knows what fire in my lungs with a deluge.
I woke up in utter darkness from an absurd pain in my legs which started from my kneecaps and went down to the arches of my feet, by comparison my childhood pains felt like tickles now. I saw a nurse pass by my bed and I called after her, but she kept going. I saw her again after half an hour and I yelled, still nothing, so I began to wave my hands in the air and only then did she come over, she told me not to mince my words, because she’s deaf and it’s dark in the room, I explained that I was in terrible pain and she said for me to stay as still as possible because she was going to help me.
She turned around and injected something into my drip, she sat down on the edge of my bed and explained that, because of the flooding, most of the staff hadn’t made it to the hospital, that’s why they called her in, she was a substitute, usually. Because the power had gone out, they were on a generator, that’s why it was completely dark, electricity was going only to what was essential. After the enhanced, not to call it spiked, perfusion was done, she took out my needle and, for the first time since I couldn’t even remember when, not only did I no longer feel I had a foreign object in the body inside me, but I felt no pain at all, no discomfort, not one firework, and I slowly rose above my bed. I was floating in that water where dreams come from when we’re in homeostasis “and finally your stilt-like legs became articulated and you started walking on them through the world, hungry and afraid,” I walked hundreds of thousands of kilometers, walked through the whole world, through all the little lightbulbs on the metro map, until the flood was over and the light came on in the room and the ballerina brought me a plate of food, two hardboiled eggs and a ripe tomato that had spurted onto them.
Please, please eat, she said, and I was so happy to see her again that I ate every last bite, I licked the plate, her smile completely eclipsed the room’s neon lights, and only then did I feel the love, all that love, so much that I didn’t know where else to put it, like the flowers elementary teachers receive on the first day of school, cluster after cluster, wave after wave, like a tsunami. Not just the ballerina, my mother too, and Dr. Simon, every PERSON there wanted me to get better. After I finished eating, it was as if I had performed the most amazing concert, she all but clapped, that entire army of caretakers in green were simply beaming. Even the lady with short hair who had yelled at me because her mother hadn’t been allowed inside was now very friendly, she said she had a granddaughter about my age who had just finished college and was about to come visit her. I told her then her granddaughter’s much younger than me, and she asked me how old I was, she took a long pause before adding that I didn’t look it. Then I asked the ballerina to help me take a shower; she pirouetted for joy, she removed my catheter and brought me a walker, the kind for old people who can’t get around by themselves anymore.
When I tried to stand on my own two feet, my legs felt like stilts, it took forever and a day to drag them behind me to the bathroom. The ballerina stayed one step away and gently supported me. I asked her to let me be by myself inside and she agreed, but with the door ajar, after I promised I wouldn’t completely let go of the walker at any point during the activity.
I positioned myself in front of the sink and got closer to the mirror. I was still me, but from twenty years ago. I saw my clavicles poking through the hospital gown, I had wasted away to nothing. Coming out from the short sleeve, I saw an arm thinner than I could remember mine ever being, maybe as a child. I tried to lift my other hand off the walker so that I could feel my arm and I tumbled onto the floor. The ballerina whirled in, she helped me get up and wash myself, meanwhile another nurse came over with a wheelchair, they placed me onto the bed and put the covers over me. They did everything like in a doubles match, a perfect team, with split second timing.
The climb up the mountain began, a piece of the rock would crumble with each step, and all the people in the green army who made up this mountain became thinner, more chipped. I now lived on credit from them, I had lived on credit from so many people, for so many years, that I no longer knew how not to.
The second round of liquid from the metallic bag went easier because a magic potion was going into my other hand at the same time, making it so my bones stopped hurting. When the potions were done, I rose above my bed again and floated, my head felt weightless and I fell asleep.
Back and forth, as if playing in a doubles match, point by point. Accomplishments were things like I ate lunch again, I walked up another step. Every day I did walking exercises with a physical therapist who promised me that I could go home once I managed to climb up two flights of stairs by myself, without any kind of help and without holding onto the handrail. No workout had ever seemed as hard to me.